Por Ioan Flora*

Traducción por Ioana Alexandrescu**

Crédito de la foto (der.) www.gzt.ro /

(izq.) Ed. Paralela 45

 

 

5 poemas de Desayuno bajo la hierba (2003),

de Ioan Flora

 

 

El pasado eterno

 

Anoche hablé, con amargura no disimulada,

sobre el carácter irrepetible de los aconteceres de la vida.

 

Estaba pensando, de hecho, en la sucesión del instante,

en la mirada del cuerpo,

en el agotamiento definitivo de la nieve roja por ocultos tejidos,

bajo la hierba.

Anoche hablé con la voz, abrupta cadena de sonidos;

Se secaban los arces enfrente de mi casa, se desplomaban

debajo de la acera gorriones y urracas.

Anoche, sobre el pasado eterno.

 

20.02.2002

 

 

 

Lluvia de agosto

 

Pongo a secar las camisas de papá, temprano en la mañana.

El sol por fin asoma, después del chaparrón de anoche.

Las crías de búho enarbolan sus crestas por la alta chimenea.

 

Ayer, uno de nuestros patos criollos

(esas aves que más bien gruñen que graznan)

había salido con dos patitos, del corral a la luz.

Papá quería abrigarlos en el almacén, debajo del granero,

pero tal vez hay ratas, de modo que ve bien separarlos en una caja

de cartón, cubierta con una toalla verde.

 

Hace dos años, aquí, en la mesa de la cocina, mamá se empecinaba

a ganarle a su enemigo, llamado síndrome no Hodgkin, comiendo

hasta cinco veces al día, aunque sufría terriblemente

tras cada bocado.

 

—Tu madre habría sabido hacerlos comer de su mano,

me dice papá, unos días, hasta que echen a andar.

Y andaban luego escarbando con su pico naranja

por la hierba cruda del patio.

 

El poeta Ioan Flora.

 

Siete espigas de trigo

 

Hacia el anochecer salí al campo.

Dispersas casas blancas, invadidas por lirios y hortensias,

por pinos, castaños y geranios—habrías dicho que estás y no estás

en tu tierra, habrías dicho muchas cosas.

 

Salí al campo y segué con un cuchillo siete espigas de trigo

de sesenta granos cada una.

 

Regresé decidido pasada una hora

y entré en la casa.

Puse agua en una botella vacía de cava, clavé

allí las espigas, y luego la puse en la ventana.

 

Me dolían las sienes, me dolían las rodillas, me dolían

todos los sentidos prohibidos—infecta comezón del cuerpo,

como decía San Agustín, de la carne que ya no es

joven.

 

Entré en el baño, me miré al espejo:

–¿Me afeito, me dije, o mejor me pego un tiro?

–¡¿Por qué me afeitaría?!  me contesté.

 

Salí al campo, cogí siete espigas de trigo.

 

 

 

La viña

 

A Ioan Groșan

 

Mi muerte andaba descalza por la viña. No quería nada,

no bebía, no segaba,

no ataba, con hilos plateados, la vid en flor.

Estaba desnuda y parecía un volcán apagado.

También había tierra roja, mezclada con gravilla.

 

En ese momento, mi muerte caminaba descalza por la viña.

Yo estaba lejos, en los montes, cortaba hayas y pinos y los cargaba

en los vagones.

Bebía ron en aquel cacito de cobre, tratando de mirar,

por entre los troncos, el cielo.

 

Mi muerte andaba descalza por la viña.

 

 

 

El hombre encima de la casa

 

Había uno encima de la casa, que armaba canalones y tejas y nidos

de búhos y cigüeñas.

–No vayas a caerte de allí, le decían una y otra vez los aldeanos

con adobe y sombreros tapándoles el oído.

 

–Es fácil decirlo, les contestaba él, mirando fijamente hacia los montes,

pero aun si me cayera, me seguiría parando en la tierra.

 

Se reían de él los sombreros, mientras subía tranquilo

sobre el eje imaginario de la mirada,

bajando,

afinándose realmente.

 

–Más bien no me vaya a ir para arriba, añadió nuestro hombre, allá

sí que no hay tope.

 

 

—————————————————————————————————————————-

(poemas en su idioma original, rumano)

 

 

5 poezii din Dejun sub iarbă (2003),

de Ioan Flora

 

 

 

Trecutul etern

 

Am vorbit aseară, cu amărăciune nedisimulată, despre

irepetabilitatea faptelor de viață.

Eu mă gândeam la succesiunea clipei, de fapt,

la privirea trupului,

la sleirea definitivă a zăpezii roșii prin ascunse țesuturi,

sub iarbă.

Am vorbit aseară cu vocea, abruptă înșiruire de sunete;

se uscau arțarii pe aleea din fața casei mele, se prăvăleau

sub asfalt vrăbii și coțofene.

Aseară, despre trecutul etern.

 

20.02.2002

 

 

 

Ploaie de august

 

Întind la uscat cămășile lui tata, dimineața devreme.

Îndrăznește și soarele, după potopul de ploaie

de azi-noapte.

Puii de ciuf își arborează crestele prin hornul înalt.

 

Ieri, una din rațele noastre leșești

(orătăniile acelea care mai degrabă mormăie, decât măcăne)

ieșise cu doi boboci, din cuibar la lumină.

Tata zicea să-i adăpostească în magazie, sub hambar,

dar mai sunt șobolani, încât crede să-i separe într-o cutie

de carton, acoperită cu un prosop verde.

 

Acum doi ani, aici, la masa de bucătărie, mama ținea morțiș

să-și dovedească dușmanul, zis non Hodkin sindrom, mâncând

și de câte cinci ori pe zi, chiar dacă suferea cumplit

după fiecare înghițitură.

 

–Mama ta ar fi știut să-i facă să ciugulească din palmă,

îmi spune tata, câteva zile, până să prindă și ei picioare.

După aceea, râneau și ei cu ciocul lor portocaliu

prin iarba crudă din arie.

 

 

 

Șapte spice de grâu

 

Spre seară am ieșit în câmp.

Răzlețite case albe, împresurate de crini și hortensii,

de pini, castani și mușcate – ai fi zis că ești și nu ești

acasă, ai fi zis multe.

 

Am ieșit în câmp și am retezat cu o custură șapte spice de grâu,

cu câte șaizeci de boabe fiecare.

Am revenit hotărât după o oră și mai bine

și am intrat în casă.

Am turnat apă într-o sticlă goală de șampanie, am înfipt

acolo spicele, iar vasul l-am așezat în fereastră.

 

Mă dureau tâmplele, mă dureau genunchii, mă dureau

toate sensurile interzise – infectă mâncărime a trupului,

vorba Sfântului Augustin, a cărnii care nu mai e

tânără.

 

Am intrat în baie, m-am privit în oglindă:

–Să mă bărbieresc, m-am întrebat, sau mai bine mă-mpușc?

–De ce m-aș bărbieri?! mi-am răspuns.

 

Am ieșit în câmp, am cules șapte spice de grâu.

 

 

 

Via

 

lui Ioan Groșan

 

Moartea mea umbla desculță prin vie. Nu vroia nimic,

nu bea, nu cosea,

nu lega, cu fire argintii, vița în floare.

Era în pielea goală și semăna cu un vulcan stins.

Era și pământ roșu, amestecat cu pietriș.

 

În clipa aceea, moartea mea se preumbla desculță prin vie.

Eu eram departe, în munți, tăiam fagi și pini și-i încărcam

în vagoane.

Beam rom în ibricul acela de aramă, ostenindu-mă să privesc,

printre trunchiuri, cerul.

 

Moartea mea umbla desculță prin vie.

 

 

 

Omul de pe casă

 

Era unul pe casă, de meșterea burlane și țigle și cuiburi

de bufnițe și cocostârci.

–Vezi să nu cazi de-acolo, îi tot spuneau sătenii

cu vălătuci și pălării acoperindu-le auzul.

 

–Ușor de zis, le răspundea el, privind fix înspre munți,

dar și de cad, tot în pământ m-opresc.

 

Râdeau pălăriile de el, în timp ce urca liniștit

pe axa imaginară a privirii,

coborând,

subțiindu-se de-a dreptul.

 

–Numai în sus să n-o iau, mai spuse omul nostru, acolo

nu mai e capăt.

 

 

 

 

 

*(Satu Nou-Moldavia, 1950 – Bucarest-Rumania, 2005). Poeta, filólogo y traductor. Obtuvo el Premio Struga (Macedonia, 1977), el Premio Nolit (Serbia, 1988), Premio de los escritores de Voivodina (1989), el Premio de la Asociación de los Escritores de Bucarest (1995), el Premio de la Unión de los Escritores de la República de Moldavia (1995), entre otros. Publicó en poesía La Hiedra (1975), El mundo físico (1977), Un búho joven en el lecho de muerte (1988), Memoria asesina (1989), Discurso acerca del avestruz-camello (1995), El conejo sueco (1997), Medea y sus máquinas de guerra (2000) y Desayuno bajo la hierba (2003).

 

**(Oradea-Rumanía, 1975). Poeta y narradora. Doctora en filología por la Universidad Autónoma de Barcelona (España) y profesora en la misma universidad. Es autora de tres libros de teoría y crítica literaria y de varios artículos sobre temas literarios y lingüísticos. En el campo de la creación, ha publicado los poemarios Calla Lilies (2015) y Prados azules (2017), así como de microficción.

 

Deja un comentario